Helena

Helena

Era o zi extrem de călduroasă. Transpira abundent, urându-şi hainele negre cu care era îmbrăcată.

Se aflau în cimitir.Helena privea fata moartă, zâmbindui duios. Prin câte-a trecut ea, se-nţelege, o viaţă tumultuoasă, un apus sclipitor, parcă-I părea rău Helenei că n-o va cunoaşte niciodată.

Corpul cenuşiu era îmbrăcat într-o rochie transparentă ivindu-I curburile sânilor, cu două pete maronii, sfârcuri ascunse de material. Părul ei, de un negru nenatural, îi accentua nuanţele morbide ale pielii.

“Cum a murit?”, întrebă Helena un bărbat solid de lângă ea, cu ceafa asudată.

“Îi venise vremea…”spuse el gânditor.

“Ah, aşa tânără?” se miră ea.

“Toţi avem un rol, nu?”

Helena, nedumerită, se holba la trupul rigid. Fata avusese un rol şi în viaţa Helenei, pesemne, însă nu realiza dacă aşa ceva merită luat în considerare.

Începu slujba.Helena îşi puse voalul negru şi ascultă în tăcere.

“Douăzeci şi unu de ani, această fată a trăit pentru ea însăşi. A trăit pentru a-şi putea face un nume, numele dat din naştere nu avea şi o faţă, iar faţa nu avea personalitate.

Aşa că s-a slujit pe ea însăşi, în era Descoperirii, căci, ştim cu toţii, viaţa ei a fost un cumul de experienţe; faste, nefaste, toate au adus-o mai aproape în a lăsa o moştenire.

Inima ei s-a oprit brusc, dar justificat. În momentul în care ea, Helena, a descoperit dragostea, acel act de a împărtăşi, a se împartăşi, ea, Helena, a ştiut că a ajuns la sfârşit, s-a stins.”

Helena vie tresări. Deci, în vreun fel straniu, are o legătură, pesemne de nume, cu fata moartă.

“Îi venise timpul. Acum, pe acest pământ, unde Helena a încetat să mai existe, s-a născut, undeva, o altă Helena, pregătită să-I continue viaţa. Şi Helena Vie este aici, şi nici nu-şi dă seama căa venit să-şi plângă strămoaşa, dar niciodată nu ştii că ai murit, ci doar că ai înviat.”

Grupul de oameni râse uşor, în timp ceHelenase lupta cu nodul din gât, inexplicabil, desigur, căci fata cenuşie era o necunoscută.

“Să ne rugăm pentru pacea acestei tinere şi să ne bucurăm pentru viaţa creată, paradoxal, de această moarte. Amin!”

“Amin!” spuseseră toţi în cor, îndreptându-se apoi către Helena Vie; ea stătea împietrită, chinuindu-se să nu plângă, în timp ce toţi o felicitau pentru serviciul funerar cu-n discurs inspirat şi-I urau viaţă frumoasă.

Împietrită, se uita în jur după feţe cunoscute. Îşi zări iubitul, care-o luă de mijloc şi-I şopti, zâmbind:

“Hai să te îngropăm!”

“Nu! Ea nu eHelena! Eu suntHelena!” izbucni ea în plânsete reprimate.

“Calmează-te! Cine e ea nu mai are mare relevanţă. Ea e cea care-ţi ţine în braţe durerea şi angoasa trecutului. Tu ţi-l aminteşti doar, în timp ce ea e putredă, rănită, vânătă, ea se va odihni, trebuie să o faci şi pe asta.”

Helena îşi căuta disperată luciditatea printre urlete inumane. Într-un final, se apropie de Helena moartă, o mângâie, şi-I spusese “eşti frumoasă, întodeauna ai fost”, promiţându-I, de despărţire, un simplu “Te iert!’

Helena Vie zâmbi, întorcându-şi spatele la sicriul coborât în pământuri fertile, şi-şi jură că nu o va uita pe fata cenuşie ce-a fost odată.

(29.07.11)

sper sa va placa, introspectia de genul acesta poate fi mereu generalizata, Helene sunt destule:)stilul…inspirat din romanele de secol XX citite in ultimul timp:D ]

don’t forget to hit the LIKE button, if appreciated:D