Recul. Partea a IIIa. X şi Zero.
-Dan, concentrează-te. Dan!
Film prost, asta trăiesc acum! Unde eram, cine vorbea cu mine, nu ştiu. Lumina albă era atât de intensă, iar vocea aia piţigăiată mă striga de parcă eram pe cale să mor. Murisem? Purgatoriu? Acum mă decideam, mor sau lupt?
Straniu era că pluteam, însă de-a dreptul dubios era că fugeam cu un ciocan însângerat în mână. Plângeam şi încercam să ţip, însă nimic nu-mi ieşea, nici măcar un sunet. O strigam pe ea, ea era însă moartă. Rece, desfigurată, cu ochi sticloşi deschişi macabru.
Minerva Popa mă fugărea. Blestemata nu obosea deloc, şi striga cu o voce groasă, bărbătească, “X! Zero! Câştigă pătratul, învinge golul alb, pune x-ul, şterge zero-ul!”
Când să mă dumiresc ce ghicitoare mai era şi asta, m-am trezit. Doctoriţa Sergiu stătea aplecată deaspra mea.
-Dan, ştiai că vorbeşti în somn?
-Nu, ce-am z—
-Hai cu mine. Vreau să-ţi arăt ceva.
***
În biroul doctoriţei stătea Amelia, ţinând în mână o foaie. Jur că mi-a stat inima când am văzut şiruri de x şi zero măzgălite pe coală.
-Stai jos!
Amelia îşi fixase ochii ei siniştri pe mâinile mele. Fata asta mă agita îngrozitor.
-Dan! Doctoriţa îşi drese vocea. Cum ai dormit?
-Pastilele alea îmi omoară neuronii.
Doctoriţa rânji. De ce am mereu impresia că toată lumea ascunde câte ceva, dar tot eu sunt ăla vinovat?
-Ai visat-o?
-Da.—-Pe cine?
-Pe cine? Theo! Tu pe cine ai visat?
-Păi pe…Theo, pe poliţistă…
-Doamna Popa?
-Mda…Visde-ăla absurd, de-ţi rămân doar senzaţiile. Nu poate fi pus în cuvinte, e prea haotic, incoerent, dar rămân…senzaţiile.
-Care erau…
-Teamă…Frică…Vinovă—frică.
-Vinovăţie?
-Da. Deşi n-am de ce. Am râs forţat, ce aiurea reacţionez în situaţiile tensionate, sunt retardat social.
-Amelia?
Amelia îmi arătă foaia.
-Ce-I cu asta?
-Visul tău, zise Amelia. De ce tre’ să fie toţi aşa enigmatici?
-X? Zero? Asta scrii mereu, de ce are legătură cu mine?
-Îţi aminteşti? Mă întrebă dr. Sergiu.
-Ce?
-Dan!
-Da! V-aud! De ce trebuie să-mi rostiţi mereu numele?
-Eşti nervos?
-Nu! Ce mă manipula nesimţita.
-Oglinda din baie, Dan, zise ea exasperată. Era plină de x-uri şi zero-uri.
-Şi? Asta nu înseamnă nimic. Subconştientul e straniu, Amelia tot scria asta, adică…
Doctoriţa pufni. Ridică receptorul şi şopti ceva.
Minerva Popa intră imediat în cameră. Se uită la mine cu reproş, apoi îmi luă brutal mâinile şi le încătuşă.
-Ce-I asta?!
Mă panicasem, şi înainte să apuc să ripostez, Minerva îmi spuse cu dispreţ:
-Hai. Gata. S-a terminat vacanţa. Du-ne la ea.
[va urma.:) ]
