Oldies, but goldies. Cateva poezii din trecut.

Vreau sa impartasesc cu voi niste poezii mai vechi, uitate prin fisiere word, postate pe undeva pe deviantart.

Oameni albi intorsi pe dos(octombrie 2010)

Oameni albi întorşi pe dos

Oameni albi şi oameni
De bine
Agitaţi, zumzăitori,
Merg în cercuri netede
Fugind
Ţipând
Căzând în abisuri
Pseudo-existenţiale

Oameni albi şi oameni
De bine
Opriţi-vă în trăirea
În care mâine
Este doar un azi
Întors
Un pic
Pe dos.

***

Si gigantul cer e mov…(Martie ’11)

Cuprinşi de teamă, prin suspine-şi
Spun poveştile poluate
Sperând
Că mâine-i doar impresia
Zilelor de foc…plouate

Luna n-are stare-n cerul
Mov şi-acoperit de-abisuri
Plângem
În reprize terne
Lumea moare rânduri…rânduri.

***

Schiţă (august 2010)

Te caut în diapozitive
Şi (te găsesc în senzaţii)
Te găsesc în ploi aicde
Şi (mă-ntreb)
Mă-ntreb când vei fi tu
(Fără rezerve)
Fără ezitări şî pretexte
Goale (sic!)
Fără (goliciunea minţii)
Să-mi spui că viaţa e doar
O schiţă.

[voi mai posta din scrierile vechi, o data la cateva saptamani. vreau sa fie citite si ele, pentru ca in fiecare perioada a vietii ai un anumit stil<observati schimbarile intr-ale tehnicii>, si traiesti prin anumite lait-motive senzatiile. sper sa va placa:D]

also, keep in touch with the blog facebook page, Smoke Stories-Ana M.G.

don’t forget to like if appreciated:D

Mistăr Sexibit, ţi-a sărit discu’!

[un alt articolas acidulat, enjoy:D]

Mistăr Sexibit, ţi-a sărit discu’!

 

Mare revoluţie muzicală prin Europa. Cluburile europene potenţează efectul amfetaminelor şi antidepresivelor învelite în zahăr cu muzică autohtonă, preţuită mai ceva ca Hagi prin Turcia. Citind blogosfera străină, am aflat că Alexandra Stan, fata cu acadeaua, rupe dancefloor-ul european cu beat-urile melodiei Mr. Saxobeat. Curioasă (sau masochistă) din fire, investighez youtube-ul şi iau aminte la comentariile non-românilor. Aflu că în timp ce noi ajungem la stadiul de saturaţie de la atâtea instrumente diverse de suflat, Europa se scaldă în ritmurile Innei, Alexandrei Stan, Antoniei (cu dijeii aferenţi) şi sunt încântaţi fără măsură de pornografia softocore, aka clipul muzical românesc.

După nşpe comentarii “thumbs up dacă i-aţi văzut sfârcul la 1:05”, dau peste aprecieri flatante, cum că Dumnezeu a făcut lumea, apoi România (pentru muzică, se înţelege), şi remarc salutările calde şi umede ale bărbaţilor excitaţi din vecinătăţuri. Păi aşa să aflu eu căSerbiane iubeşte,Croaţiane ridică altar,Germaniae dependentă de lascivităţi româneşti?

Exportăm redundanţe de calitate, şi noroc cu O-zone că ne-au făcut cunoscuţi cu dulcea limbă românească acum câţiva ani, că pe cât mai închistată e piaţa muzicală în România, pe atât se destrăbălează alţii pe acorduri vagi şi repetitive.

Dacă tot vorbim de construcţii muzicale identice (plagiatul e “overrated”), propun să schimbe cineva repede saxofonul cu sitarul, pornim un nou trend al pop-ului românesc. Şi-o luăm de la capăt.

 

like if appreciated:D

Recul. Partea a IIIa. X şi Zero.

Recul. Partea a IIIa. X şi Zero.

            -Dan, concentrează-te. Dan!

            Film prost, asta trăiesc acum! Unde eram, cine vorbea cu mine, nu ştiu. Lumina albă era atât de intensă, iar vocea aia piţigăiată mă striga de parcă eram pe cale să mor. Murisem? Purgatoriu? Acum mă decideam, mor sau lupt?

            Straniu era că pluteam, însă de-a dreptul dubios era că fugeam cu un ciocan însângerat în mână. Plângeam şi încercam să ţip, însă nimic nu-mi ieşea, nici măcar un sunet. O strigam pe ea, ea era însă moartă. Rece, desfigurată, cu ochi sticloşi deschişi macabru.

            Minerva Popa mă fugărea. Blestemata nu obosea deloc, şi striga cu o voce groasă, bărbătească, “X! Zero! Câştigă pătratul, învinge golul alb, pune x-ul, şterge zero-ul!”

            Când să mă dumiresc ce ghicitoare mai era şi asta, m-am trezit. Doctoriţa Sergiu stătea aplecată deaspra mea.

            -Dan, ştiai că vorbeşti în somn?

            -Nu, ce-am z—

            -Hai cu mine. Vreau să-ţi arăt ceva.

            ***

            În biroul doctoriţei stătea Amelia, ţinând în mână o foaie. Jur că mi-a stat inima când am văzut şiruri de x şi zero măzgălite pe coală.

            -Stai jos!

            Amelia îşi fixase ochii ei siniştri pe mâinile mele. Fata asta mă agita îngrozitor.

            -Dan! Doctoriţa îşi drese vocea. Cum ai dormit?

            -Pastilele alea îmi omoară neuronii.

            Doctoriţa rânji. De ce am mereu impresia că toată lumea ascunde câte ceva, dar tot eu sunt ăla vinovat?

            -Ai visat-o?

            -Da.—-Pe cine?

            -Pe cine? Theo! Tu pe cine ai visat?

            -Păi pe…Theo, pe poliţistă…

            -Doamna Popa?

            -Mda…Visde-ăla absurd, de-ţi rămân doar senzaţiile. Nu poate fi pus în cuvinte, e prea haotic, incoerent, dar rămân…senzaţiile.

            -Care erau…

            -Teamă…Frică…Vinovă—frică.

            -Vinovăţie?

            -Da. Deşi n-am de ce. Am râs forţat, ce aiurea reacţionez în situaţiile tensionate, sunt retardat social.

            -Amelia?

            Amelia îmi arătă foaia.

            -Ce-I cu asta?

            -Visul tău, zise Amelia. De ce tre’ să fie toţi aşa enigmatici?

            -X? Zero? Asta scrii mereu, de ce are legătură cu mine?

            -Îţi aminteşti? Mă întrebă dr. Sergiu.

            -Ce?

            -Dan!

            -Da! V-aud! De ce trebuie să-mi rostiţi mereu numele?

            -Eşti nervos?

            -Nu! Ce mă manipula nesimţita.

            -Oglinda din baie, Dan, zise ea exasperată. Era plină de x-uri şi zero-uri.

            -Şi? Asta nu înseamnă nimic. Subconştientul e straniu, Amelia tot scria asta, adică…

            Doctoriţa pufni. Ridică receptorul şi şopti ceva.

            Minerva Popa intră imediat în cameră. Se uită la mine cu reproş, apoi îmi luă brutal mâinile şi le încătuşă.

            -Ce-I asta?!

            Mă panicasem, şi înainte să apuc să ripostez, Minerva îmi spuse cu dispreţ:

            -Hai. Gata. S-a terminat vacanţa. Du-ne la ea.

 

[va urma.:) ]

don’t forget to hit the like button, if appreciated!

Nurii mei minte nu are (plaje pline, oameni goi)

[Ca tot s-a terminat vara, va ofer un articolas de-al meu despre nudism/2 mai/Marea Neagra.]

Oamenii mării nu poartă slip, fetele lui Poseidon n-au auzit de trendul verii în materie de costume de baie. Ajuns în 2 mai, spre Micul Golf, ai primul contact extrem de violent şi explicit cu anatomia umană. Observi, cu sentimente confuze, domniţe de toate vârstele uscându-se uşor în soare, şi grupul de bărbaţi supraponderali care-şi etalează părţile subdezvoltate cu un firesc absolut.

În Micul Golf, prima bere se bea cu o întrebare existenţială în minte: să-mi fie ruşine că mă uit la corpul tău gol? Cum să nu mă uit, când e acolo? Cum să nu evaluez dimensiuni, forme, fermităţi şi procente de grăsime când te plimbi cu o nonşalanţă absolută prin faţa mea?

Treci destul de repede peste faza de negare şi ajungi la concluzia că la nudişti ţi-e imposibil să fii pudic. Realizezi că burta de shaorme de 3 lei din Kogălniceanu şi acumulările de grăsime cauzate de serialul tău preferat sunt o variabilă de ignorat. Realizezi că dacă, Doamne Fereşte, slipul tău alunecă sau îţi iese la iveală vreun sfârc, nimeni nu te va băga pe tine în seamă, când o ai pe grasa cu ţâţe de bărbat în spatele tău.

În acest punct, impulsurile tale te împing să intri gol în mare. Evaluezi contextul: tipa aia are sâni mai fermi, da-s mai mici, tipul ăla are pacheţele desenate, dar are păr pe spate, deci hai, se poate, slipuleţu jos, să intrăm în marea de salată de alge condimentată cu sulf. Ai depăşit bariera asta? Felicitări, fundul tău albinos a fost trecut în analele nudismului din 2 mai.

Pentru cei care încă sunt în faza de negare, există familia maghiară porno, cu tatăl porno făcându-I mamei poze invazive, de faţă cu doi copii deja imuni la stările variate prin care trece penisul tatălui. Dacă vreţi ceva softcore, căutaţi fata cu două dungi albe între fese şi picioare, transmiteţi-I că bronzul neuniform n-are farmec.

Vizionare plăcută!

 

Scribble (an experiment of pens and heartbeats)

Scribble

Scribble, scribble, count to ten

Charge my heart and free

The ones we’ve lost-

Seconds, fancy midnight hours

We’re the same when we’re away.

 

Doodle, doodle, count to ten

Breathe me into carbon drawings

I can’t say I’m just my former-

Reinvented, stand corrected.

 

I deny your shameless pleasures.

 

Scribble, scribble, count to ten

Not the same, apart you stay

Touch my rubber face-

I’m real.

Real we’ll stay,

In poems and pictures

In tears and sorrows

Midnight hours

Now they’re ours

Scribbling our lives away.

[english. I chose english because I haven't written in another language in a while. I may have been inspired by books I've read in English...inspiring me to play with words I feel on a different level.Their potential is yet to be fully discovered, so I'm going to keep writing. I hope you're going to like it:) ]

don’t forget to like, if appreciated

Recul. Partea a Doua. Visul.

Partea a doua: Visul

 

 

Mă aflam în biroul doctoriţei Sergiu, o cameră care mirosea a vopsea proaspăt aplicată, cu un dulap imens şi o bibliotecă cu manuale de psihiatrie.

Ea scria ceva într-o fişă, ignorându-mă cu desăvârşire. Când a terminat, şi-a dres vocea cu un aer de importanţă şi a pus un reportofon pe masă.

-Putem începe?

-Sigur…am vreo alternativă? Mă înregistrează pentru poliţie, oricum n-am ce să-I zic.

-Conform spuselor tale, Dan, tu nu ai niciun fel de amintire palpabilă din ultimele trei zile. Corect?

-Aseară…sau ieri? Am vorbit cu dumneavoastră şi doamna…

-Minerva Popa.

-Aşa. V-am spus, am vorbit la telefon cu Theo.

-Realizezi că nu există nicio dovadă că acel apel a fost efectuat?

Am încercat să rămân calm şi să nu strig TUEŞTINEBUNANUEU!

-I-am auzit vocea. Ea era! Mi-a zis de azil, m-a rugat să-mi amintesc.

-Să-ţi aminteşti ce, mai exact?

-Nu ştiu! Însă acum, că-mi spuneţi că a dispărut…

-A fost răpită, mă întrerupse doctoriţa.

-..răpită…aşadar, trebuie să ştiu ceva despre asta.

-Însă nu-ţi aminteşti.

Mă plictiseşte femeia asta. Redundanţele ei mă scot din sărite.

-Nu îmi amintesc decât barul..cocktailul.

-Ea?

-Ea…era obosită, uşor nevrotică. Am râs forţat, urăsc momentele în care trebuie să-ţi semnalizezi gluma râzând la ea, şi nimeni în afară de tine nu se amuză.

-Nevrotică?

Doctoriţa ridică o sprânceană.

-Glumesc! Îsi…rodea paiul.

-Paiul?

-Paiul din cocktail.

Discuţia asta nu due nicăieri, de ce ia ad-literam tot ce zic?

-Acesta este pentru tine un semn de nevroticism?

De unde să ştiu definiţia nevroticismului…Neuroticism, aşa se zicea parcă.

-Theo era agitată. Se uita într-un punct fix din spatele meu.

-La cineva?

-În gol…

Atunci mi-am amintit ceva neplăcut. M-am trezit vorbind cu voce tare.

-Libidinosul ăla, se tot uita la ea şi îi zâmbea, o dezbrăca din priviri, flirtau de parcă nu eram acolo, curvaru’ naibii, şi ea pic de respect n-avea, încercam să comunic şi donşoara se holba la ăla.

Doctoriţa m-a oprit.

-Îl cunoştea?

-De un’ să ştiu?

Doctoriţa oftă.

-Atât pentru azi.

***

În cameră, fata cu ochii siniştri măzgălea ceva într-un caiet.

-Ce scrii?

-X.0.

-Poftim?

-Trebuie.

-De ce?

-Altfel nu va merge nimic cum trebuie.

-Şi scrii x şi zero la infinit?

-Nu. 8 rânduri.

Am lăsat-o în nebunia ei şi mi-am aprins o ţigară. Chiar atunci, o asistentă a intrat în cameră şi mi-a aruncat o privire scrutătoare.

-Stinge ţigara, vrei să dai foc spitalului?

-Îmi pare rău…dar…

-Ia!

Ah, celebrul păhărel pentru pastile. Nu am mai întrebat ce sunt, le-am înghiţit, şi imediat după asta am adormit.

***

Am visat o treabă tare ciudată. Încă nu sunt sigur dacă a fost vis sau nu.

Suna telefonul. Instinctiv, m-am dus în camera cealaltă, şi am dat de Theo la capătul liniei.

-De ce eşti gelos?

-Cum, ai plecat cu ăla!

-Nu…ai fi vrut să plec. Să-ţi justifici furia.

-Dar voiai să ţi-o pui cu nenorocitul ăla!

-M-ai sfâşiat…

-Theo! Nu mai fi aşa supărată! Putem să ne revenim…niciodată nu e prea târziu…

-M-ai sfâşiat! Inima mea, ruptă în bucăţi, cum ai putut?

 

M-am trezit convins că cineva a ucis-o pe Theo.

 

[voi continua dupa ce ma intorc dintr-o mica vacanta. Sper sa va placa:) ]

 

like if appreciated:D

 

Recul. Partea I. A doua zi.

Recul

Partea I. A doua zi

“Plânsul este inutil”, îmi spunea mereu mama, “este doar un catalizator al compalcerii de sine”.
Nu mă feresc să plâng în momentul ăsta, împotriva învăţămintelor înţelepţilor, privind trupul fără viaţă ce mi se-ntinde la picioare ca o păpuşă greoaie aruncată la gunoi.
***
M-am trezit în transpiraţii amare, tremurând de frig. Telefonul suna insitent în camera cealaltă.
-Theo sunt. Mă culc acum.
-Noapte bună iubire.
-Aşa-I că nu ştii unde eşti?
Atunci am realizat că telefonul era într-o cameră ce nu-mi aparţine. Vis, vis…lucid, aşa-I zice parcă, proiectează subconştientul amintiri reprimate.
-Alo?!
-Theo! Unde eşti?
Theo nu răspunse, îmi spusese în schimb:
-Eşti la azil.
-Ahah. Amuzant, Theo, foarte foarte amuzant. Ce naiba faci? Ce-I pros –
Mă întrerupse, cu o voce severă.
-Ascultă-mă. Va veni poliţia. Concentrează-te. Pentru binele meu. Aminteşte-ţi.
-Să-mi amintesc ce? Theo, ajută-mă!
Vorbeam singur. Convorbirea mă lăsase extrem de confuz, incapabil să am o reacţie potrivită. Am bâjbâit după întrerupător şi-am realizat că mai e cineva în cameră. Dintr-un pat cu aşternuturi verzi, spitaliceşti, nişte ochi imenşi şi încercănaţi mă scrutau. Am împietrit.
Făptura s-a ridicat din pat.
-Cam mult tărăboi, credeam că ai încercat să te sinucizi, spuse ea cu o privire fixă şi goală.
-Te pot ajuta!
Era îmbrăcată într-un furou crem transparent, dezvăluind contururile coapselor osoase. Părea atât de mică şi slabă, în contrast cu nasul ei mare, roman, şi nişte ochi cu pupile dilatate, atât încât păreau negri în lumina slabă. O simţeam studiindu-mă, dezbrăcându-mă, cu privirea aia blestemată de om psihotic.
-Te rog să mă laşi. Nu-mi trebuie ajutorul tău.
Totuşi, eram mai dezorientat ca oricine în momentul ăla, şi aş fi avut nevoie de ajutorul oricui. Cel mai mult mă înfiora nu faptul că aparent eram internat, ci ideea că nu ştiu cum am ajuns aici, de ce, şi care e ultima mea amintire. Am adormit în camera vecină, un somn greu şi bolnăvicios.
***
Am deschis cu greu ochii, şi nu puteam nicicum să focalizez pe cele două umbre de deasupra mea.
-Doamna doctor, s-a trezit.
-Faceţi dumneavoastră…sau…
-Aveţi injecţia în caz că..?
M-am ridicat în capul oaselor, iritat că vorbeau de parcă nu eram acolo.
-Dan! Ştii unde eşti? Întrebă una dintre femei.
-Da…mi-a spus Theo, sunt într-un azil.
-Doamnă doctor! Mă întrerupse cealaltă femeie.
Doamna doctor, o femeie între două vârste cu păr roşu aprins, continuă.
-Când ai vorbit mai exact cu Theo?
-Azi-noapte. M-a sunat.
Doctoriţa păru înfiorată. Cealaltă femeie întrebă unde e telefonul.
-Acolo…dar…
Nu ştiam exact ce să zic, cum să reacţionez, în timp ce femeia mai tânără, cu părul castaniu tuns scurt, butona telefonul.A dat din cap dezaprobator. Doctoriţa continuă.
-Dan! (mă enerva că îmi ţipau efectiv numele, de parcă aveam vreun defect de auz). Care este ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti?
-Conversaţia cu Theo.
-Înainte de asta?
Atunci am realizat că n-am niciun fel de amintire. Negru. M-am blocat. Auzeam pe fundal “aminteşte-ţi!”, de parcă nu asta încercam să fac, mă credeau retardat, totuşi, de ce nu am amintiri, theo a vrut în oraş, da, asta e, şi-am fost în barul ăla foarte slab luminat, am condus mult până acolo, voia ea, şi-am băut cocktailul ăla greţos, apoi…
-Dan!
-Da! Staţi! Acum două seri. Am fost într-un bar, destul de departe de centru, acum două seri, probabil m-am îmbătat, nu înţeleg de ce, nu-mi dau seama ce-am băut, –
Doctoriţa m-a întrerupt, încă o dată. Începea să mă enerveze interogatoriul ăsta, mai ales pentru că nu-I ştiam cauza.
-Acum două seri? Eşti sigur? Sigur nu acum trei?
-Nu ştiu. Cred. De ce?
-Te rog, concentrează-te. Eşti sigur?
-Ce relevanţă are? Am spus eu iritat.
Femeia mai tânără oftă, se uită la mine şi-I făcu semn doctoriţei. Aceasta din urmă începu:
-Dan. Theo…a fost văzută acum două seri.
-Aşa…
-Pentru ultima oară.
-Ultima oară?
-Da. Ultima oară.
Am început să râd. Realizam că râd extrem de isteric şi că era ceva în neregulă cu mine, dar pe moment mi se părea amuzant ca ele să susţină dispariţia lui Theo.
-Două seri! Două blestemate de seri!
Doctoriţa tuşi. Femeia mai tânără se apropie de mine, se uită fugar în ochii mei, apoi începu să vorbească, privind undeva deasupra capului meu.
-Minerva Popa, ancehtez răpirea lui Theo Morgen. Eşti martorul cheie. Tu ne poţi spune dacă mai e sau nu în viaţă.
-De ce eu?
-Pentru că ai fost găsit într-o baltă de sânge. Sângele ei.

*sfarsitul partii 1*

[am inceput aceasta proza scurta ca un exercitiu de creative writing. intamplator, am creat un context potrivit pentru a o continua si detalia, asa ca o voi posta in mai multe parti. prima parte e mai mult o introducere in situatie, in curand voi posta si partea a doua.
mi-a placut mereu sa scriu povestioare de genul asta, in pseudo-nuvela mara/tudor am avut mai multe capitole cu lait-motiful psihozei, visului, s.a.m.d. Mi-a priit sa o scriu, am avut un mic writer's block si am incercat ceva ce nu mai facusem de mult. Sper sa va placa:) ]

don’t forget to LIKE, if appreciated